Drumuri

N-am crezut vreodată că o voi vedea din nou. Dar era acolo, în fața mea, exact cum o țineam minte. Aceeași privire care putea să mă facă bărbat și copil în aceeași clipă. Și, fără să-mi dau seama, am simțit cum mi se aprind iar rănile pe care credeam că le-am stins. Nu am spus nimic. Nu știam dacă să o ating sau să fac un pas înapoi. Am ales să rămân nemișcat, lăsând tăcerea să fie podul dintre noi. Când a venit spre mine, am simțit că timpul a făcut un pas înapoi. Îi vedeam fiecare detaliu, părul ușor răvășit, ochii care îmi cunoșteau toate secretele. Nu era nevoie de cuvinte. Îmi era dor de ea într-un mod pe care nu-l știam descrie. — Crezi că mai avem o șansă? am întrebat, fără să știu dacă voiam să aud "da" sau "nu". — Nu. Dar o să încerc oricum. Atunci am întins mâna și i-am prins degetele. Știu că oamenii spun că atingerea e doar piele pe piele. Nu. Atingerea ei era fier în sângele meu. Simțeam acele invizibile cum îmi tatuează amintirile noastre direct sub piele, într-un loc din mine de unde nu le voi putea scoate niciodată. Am vorbit toată noaptea. Ne-am așezat pe pat, cu lumina slabă a orașului tăindu-ne umbrele pe pereți. Îi simțeam respirația, ritmul calm, de parcă tot universul se liniștise pentru câteva ore doar ca să ne lase pe noi doi în pace. Nu știu ce va fi mâine. Poate că o voi pierde din nou. Poate că drumurile noastre se vor rupe. Dar în seara asta, am știut că vreau să îmbătrânim împreună. Chiar dacă nu ne va ieși, chiar dacă viața ne va arunca în direcții opuse… vreau să mă trezesc lângă ea până la ultima dimineață. Astăzi, ea e a mea. Și eu sunt al ei.