All In

Ploaia curgea ca o perdea de mărgele reci peste oraș. Ferestrele aburite lăsau doar contururi tremurate ale luminii stradale să pătrundă în cameră. Aerul mirosea a cafea amară și a fum de țigară, un amestec familiar lor, aproape ritualic. El stătea rezemat de pervaz, umerii ușor încordați, de parcă ar fi vrut să țină zidul în loc. Țigara îi ardea încet între degete, dar nu trăgea din ea. Își ținea privirea fixată pe ea, ca pe o carte de joc pe care nu era sigur dacă s-o arunce sau s-o păstreze. Ea era în fotoliu, cu picioarele strânse sub ea. Își înfășurase mâinile în jurul ceștii, ca și cum ar fi încercat să-și protejeze ultimele resturi de căldură. În ochii ei era un calm tăios, genul de liniște care precede furtunile. — O să pleci? întrebă el, glasul puțin răgușit. Ea nu răspunse imediat. Se uită în cafea, ca și cum ar fi putut găsi acolo un răspuns scris. Ridică din umeri, dar mișcarea era aproape imperceptibilă. — Poate, spuse simplu. El strânse din dinți. — Poate? Atât? Ea lăsă ceașca jos și își trecu o mână prin păr. — Dacă rămân, o să mă urăști. Știu asta. — Și dacă pleci, o să te caut, replică el. Tăcerea care urma era grea, aproape solidă. Ploaia lovea geamul, un sunet ritmic, ca un metronom al deciziilor pe care nu le luau. — Nu putem continua așa, zise ea în cele din urmă. Suntem doi jucători care nu renunță, nici măcar când pierd tot. — Nu, corectă el, suntem doi jucători care pun tot pe masă. All in. Se ridică din fotoliu și se apropie încet de el. Nu era clar dacă pașii erau ai împăcării sau ai răzbunării. Când ajunse la doar câțiva centimetri distanță, el își coborî privirea spre buzele ei. — Să fie dulce, până la sânge… sau să fie un urlet? întrebă, abia șoptind. Ea zâmbi, dar zâmbetul nu era cald. — Uneori nu există diferență. El întinse mâna, ezitând o secundă. În mintea lui, imaginile se suprapuneau: ea fugind în noapte, ea sărutându-l până când timpul dispărea, ea învârtind pachetul de cărți al relației lor cu o precizie rece. — Dacă te iert, nu te voi uita, spuse el. — Și dacă mă uiți, n-o să mă ierți, replică ea. Ploaia se transformase într-o furtună. Afară, fulgerele pictau umbre pe pereți. În cameră, distanța dintre ei era un câmp minat, un pas greșit și totul exploda. El renunță la orice strategie. Se aplecă spre ea și o sărută, un sărut care era pe jumătate jurământ, pe jumătate răzbunare. Era dulce. Și da, avea gust de sânge. Când se desprinse, ea îl privi cu ochii mari, dar nu cu surprindere. — Vezi? a spus încet. Nici Schubert n-ar putea compune asta. Și apoi, fără să-și ia ochii de la el, făcu un pas înapoi. — Ține minte: pe memorie nu pariez niciodată. El rămase acolo, cu fereastra deschisă și cu ploaia intrând în cameră, încercând să decidă dacă pierduse sau câștigase.